"Reach out and touch... Dave!"

De fiecare data cand merg la un concert "mare", dupa ce trece euforia momentului si sentimentul coplesitor a ceea ce mi se intampla, raman enorm de frustrata. Frustrata din cauza sindromului de "cutie imposibila". Ce inseamna acest sindrom... Inseamna ca ma innebuneste faptul ca nu pot lua momentele alea, exact atat de intens cum le traiesc atunci, si nu le pot inchide intr-o cutie din care sa le mai scot din cand in cand si sa retraiesc momentele respective exact ca la fata locului. Pur si simplu ma frustreaza enorm imposibilitatea asta. Am simtit-o si la Green Day, si la Less Than Jake, si la No Use for a Name, si la majoritatea concertelor de suflet la care am fost. Vineri seara, am simtit-o la Depeche Mode.
Am stat exact la gard, in fata scenei, si faptul ca boxele erau la doar 2 m de mine si organele mele interne au participat benevol la propagarea sunetului pe stadion nu a facut decat sa adauge experientei. Tot concertul a fost everything i expected and more (mai putin faptul ca s-a intarziat, si asta e intotdeauna un pic neplacut), dar au existat cateva highlight-uri care pentru mine personal trebuie subliniate.



A Pain That I'm Used To - pentru ca a fost prima melodie din concert, si cand Dave a deschis gura si a iesit prima nota din diafragma lui, m-a luat cu lesin.
I Feel You - mi s-a parut cea mai dramatica din punct de vedere al show-ului. Luminile, scenografia momentului, intensitatea muzicii, mi s-au parut aproape apocaliptice. Sa nu mai mentionez ca la sfarsitul acestei melodii Dave si-a dat jos vesta si a ramas sweaty and shirtless. Aleluia!
Home - e melodia mea preferata, inseamna foarte mult pentru mine si m-a atins ACOLO. Probabil cel mai emotional moment as far as I'm concerned, si din fericire am reusit sa o filmez. Iata si prima mentionare a lui Martin Gore care e MARE, MARE, MARE de tot. Si nu ma refer la fizic.
Leave in Silence - a doua oara cand Gore a fost absolut brilliant. S-a intors singur pe scena dupa o mica pauza si... m-a terminat definitiv. Daca mai canta si Somebody, muream acolo, fericita.
Montajul video - fiind exact in primul rand, am avut ocazia sa vad cum filma baiatul care avea camera exact in fata scenei. La fiecare melodie isi punea in fata obiectivului perdele de margele, cutout-uri, cruci, hartii mototolite, filtre... Practic efecte speciale on-the-spot. Props si cui statea in regie...
Dave - primadona, zeu, diva, call it what you wish. Stie ca E un zeu si se comporta accordingly. Si chiar daca se vede pe fata lui ca munceste de 26 de ani, i wouldn't kick him outta bed.
Cand am ajuns acasa, l-am intrebat pe Gabi, care e fan Depeche Mode de cand era mic, cum i-a placut concertul. Mi-a spus "A fost cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodata. Atat."
p.s. La multi ani Alina, imi pare rau ca sunt o pensionara care dupa atata efort emotional a fost in stare doar sa molfaie un cheesburger de la Mac si sa loveasca violent perna...
UPDATE: am scris un review pentru H2O, il gasiti aici.

Inchei cu "song of the day": Deftones - Good Morning Beautiful.