Week-end-ul perfect la Londra
Stii cand vrei sa pleci intr-un oras doar cateva zile, si cauti pe internet sugestii de genul "Paris in three days"? Nu stiu exact ce se recomanda pentru asemenea sejururi in Londra, dar pot sa va povestesc cu ce se mananca in acceptiunea mea proprie si personala.
In primul rand, un week-end adevarat incepe de vineri dimineata, deci pornim prin a avea un job de unde mai poti sa ciupesti cate o zi la intamplare, ca si cum n-ar fi fost.
Continuam cu zborul WizzAir, care, shocking indeed, de data asta a plecat la timp. Deci iata-ma la ora 7.35 aterizata la Londra, unde m-am bagat in pat si m-am prefacut ca m-am mai trezit inca o data, de data asta acolo unde imi place cel mai mult. Dupa o leneveala fantastica in pat, cu laptop-ul in brate (pentru ca aici merge iPlayer-ul BBC), ma trezesc cu adevarat si pornesc in prima aventura a zilei, care fusese aranjata ca o surpriza, deci de fapt habar nu aveam incotro ma indrept. Ajungem pe chei, ma gandesc "hmmm, ok, boatride". Intr-adevar luam un vaporas, dar nu asta era surpriza. Asa ca dupa o plimbare foarte placuta (evident, erau 13 grade si soare) ajungem la arena O2, fostul Millenium Dome.
In sfarsit, la intrare deslusesc ca mergem la expozitia cu artefactele din mormantul lui Tutankhamon. Pentru prima oara in 35 de ani s-au scos la iveala obiectele in chestiune. Prietenul meu e un pic dezamagit ca nu ma arat mai entuziasta, evident e "a once in a lifetime" thing, dar nu despre asta e vorba. Sigur ca toata povestea cu faraonii si cultura egipteana e universal acceptata ca istorie, ca "fact", dar pentru mine a avut intotdeauna un aer de poveste, de basm, de fantasma, pentru ca vorbim de niste personaje si o butaforie mult mai speciala decat Razboiul Civil American. Plus ca mintea mea nu poate sa conceapa notiunea de "3200 de ani". Din cauza asta, ma vad contrariata si neincrezatoare. Intram la expozitie, ne ghideaza, ce frumos, vocea lui Omar Shariff. Obiectele astea arata impecabil. Exista un albastru mai albastru decat orice albastru pe care l-am vazut vreodata, si in rest, totul e auriu de parca le-a suflat cineva ieri. Asta nu ajuta la acceptiunea mea subreda ca astea sunt obiecte de peste 3000 de ani, gasite in mormantul baiatului de 19 ani pe care l-am vazut in mii de documentare. Pur si simplu nu pot sa "get my mind around it" - nu am cum sa zic asta in romana.
Ok, plecam de aici, eu vizibil pe ganduri, dar ceva mai entuziasta pentru ca nu ai cum sa ramai rece la bucatica asta de istorie fantastica.
Next on the map, Shepherd's Bush, sa vedem un concert si premiera unui DVD cu The Ruts, cu Henry Rollins la voce. Din start imi pare rau ca mi-am pus tricoul cu Ramones pe mine, abia baietii astia de pe aici au voie sa il poarte. Ajung in primul rand, unde ma las docila calcata in picioare de niste domni pe la 45 de ani care topaie impresionant si stiu fiecare vers. Mai jos, ultima melodie din concert, Captain Sensible de la The Damned cu Henry Rollins la voce, Staring at the Rude Boys.
Dupa asta, inainte sa ne retragem acasa pentru cateva episoade de Never Mind the Buzzcocks, o plimbare pana la Mecca mea proprie si personala.
A doua zi, ne trezim la o ora rezonabila, ma mai uit la BBC pana fac ochi corespunzator, dupa care mergem la Borough Market, unde mananc cel mai bun sandvis de pe planeta. O chifla moale pe care abia o simt, un munte de carne de vita mai mult cruda, doar un pic tavalita pe gratar, muraturi dulci si mustar. Se "spala" cu un suc proaspat de mere si zmeura, si se continua cu cumparaturi.
Mergand spre Oxford Street, ne oprim o jumatate de ora in Mecca tocilarilor, ModelZone, de unde ma captusesc cu un Darth Vader care imi troneaza acum pe birou si cu o masinuta adorabila (daca ar fi fost dupa mine, as fi plecat de acolo cu un parc auto intreg). Oricum, o experienta de vis. In magazin, eu si vreo douazeci de baieti care isi alegeau dintre machetele de submarine, tancuri si nave din Star Trek. Sah-weet.
Nu intru in amanunte legate de achizitiile de haine, dar pana si soarele a pus frumos peste cumparaturile mele.
Si ajungem la highlight-ul micii mele vacante. Hammersmith Apollo, Henry Rollins Spoken Word. Ma bucur ca in seara dinainte l-am vazut transpirand din primul rand, pentru ca acum avem locuri mai in spate. Ce se poate spune despre un om care intra pe scena, ia microfonul in mana si vorbeste continuu timp de 3 ore, fara artificii, fara sa se opreasca sa bea o gura de apa sau sa respire, in timp ce o sala intreaga ii asculta fiecare cuvant de parca ar fi insulina pentru diabetici? Cam atat. A vorbit despre calatoriile lui in Afganistan, Iran, Liban, Pakistan (Rollins era in Islamabad cand a fost asasinata Benazir Bhutto, si nu, nu a stat in camera de hotel), despre Bush (inevitabil), despre femei, despre muzica (The Ruts, Nick Cave, Jello Biafra, Ian MacKaye, Van Halen si Ted Nugent - funny shit) si despre fetele cu care lucreaza si sarpele care il asteapta acasa. Nu se poate povesti ce inseamna experienta asta, si nici daca iti cumperi DVD-ul si il vezi acasa nu e acelasi lucru. Trebuie sa fii acolo, sa ti se lateasca fundul pe scaun, sa se transforme omul de pe scena intr-un punct luminat din cauza ca te-ai uitat fix in acelasi punct atat de mult timp, trebuie sa simti energia pe care o transmite baiatul asta care a clar hyper si care asa cum a recunoscut si el, nu numai ca nu are stare o secunda, dar doarme doar o ora-doua pe noapte.
Inainte de culcare, nimic ca "The Extras Christmas Special" sa iti spuna "noapte buna".
Duminica, ultima zi. Ne trezim, ne plimbam, vreau iar sandvis din Borough Market, dar e inchis. Ma multumesc cu un sandvis cu mult bacon facut acasa, intre timp la televizor castiga Manchester United, deci ne bucuram, plecam iar la plimbare. Peste noapte mi-am dat seama ca nu am achizitionat un pulover la care mi-a ramas mintea, deci ma trezesc iar pe Oxford Street. Se mai lipesc cateva pungi de mine (nu exista nimic pe lume ca senzatia de posesie). Mergem in Hampstead, bem in cel mai zgomotos pub in care am fost vreodata (must do), mancam paella intr-un Tapas Bar (pentru ca la Londra poti sa mananci ce vrei, cand vrei) si mergem sa vedem Sweeney Todd in cinematograful Everyman, the way it's meant to be. Aveam rezervat un separeu, deci am intrat, ne-am descaltat, am pus picioarele sus pe canapeaua din fata, am apasat pe buton si o fata draguta ne-a adus un pahar de vin. Must do, again.
Dupa care am dormit, si cand m-am trezit, eram la birou scriind pe blog.
Inchei cu "book of the day", pentru ca o citesc: My Booky Wook, Russell Brand.
In primul rand, un week-end adevarat incepe de vineri dimineata, deci pornim prin a avea un job de unde mai poti sa ciupesti cate o zi la intamplare, ca si cum n-ar fi fost.
Continuam cu zborul WizzAir, care, shocking indeed, de data asta a plecat la timp. Deci iata-ma la ora 7.35 aterizata la Londra, unde m-am bagat in pat si m-am prefacut ca m-am mai trezit inca o data, de data asta acolo unde imi place cel mai mult. Dupa o leneveala fantastica in pat, cu laptop-ul in brate (pentru ca aici merge iPlayer-ul BBC), ma trezesc cu adevarat si pornesc in prima aventura a zilei, care fusese aranjata ca o surpriza, deci de fapt habar nu aveam incotro ma indrept. Ajungem pe chei, ma gandesc "hmmm, ok, boatride". Intr-adevar luam un vaporas, dar nu asta era surpriza. Asa ca dupa o plimbare foarte placuta (evident, erau 13 grade si soare) ajungem la arena O2, fostul Millenium Dome.
In sfarsit, la intrare deslusesc ca mergem la expozitia cu artefactele din mormantul lui Tutankhamon. Pentru prima oara in 35 de ani s-au scos la iveala obiectele in chestiune. Prietenul meu e un pic dezamagit ca nu ma arat mai entuziasta, evident e "a once in a lifetime" thing, dar nu despre asta e vorba. Sigur ca toata povestea cu faraonii si cultura egipteana e universal acceptata ca istorie, ca "fact", dar pentru mine a avut intotdeauna un aer de poveste, de basm, de fantasma, pentru ca vorbim de niste personaje si o butaforie mult mai speciala decat Razboiul Civil American. Plus ca mintea mea nu poate sa conceapa notiunea de "3200 de ani". Din cauza asta, ma vad contrariata si neincrezatoare. Intram la expozitie, ne ghideaza, ce frumos, vocea lui Omar Shariff. Obiectele astea arata impecabil. Exista un albastru mai albastru decat orice albastru pe care l-am vazut vreodata, si in rest, totul e auriu de parca le-a suflat cineva ieri. Asta nu ajuta la acceptiunea mea subreda ca astea sunt obiecte de peste 3000 de ani, gasite in mormantul baiatului de 19 ani pe care l-am vazut in mii de documentare. Pur si simplu nu pot sa "get my mind around it" - nu am cum sa zic asta in romana.
Ok, plecam de aici, eu vizibil pe ganduri, dar ceva mai entuziasta pentru ca nu ai cum sa ramai rece la bucatica asta de istorie fantastica.
Next on the map, Shepherd's Bush, sa vedem un concert si premiera unui DVD cu The Ruts, cu Henry Rollins la voce. Din start imi pare rau ca mi-am pus tricoul cu Ramones pe mine, abia baietii astia de pe aici au voie sa il poarte. Ajung in primul rand, unde ma las docila calcata in picioare de niste domni pe la 45 de ani care topaie impresionant si stiu fiecare vers. Mai jos, ultima melodie din concert, Captain Sensible de la The Damned cu Henry Rollins la voce, Staring at the Rude Boys.
Dupa asta, inainte sa ne retragem acasa pentru cateva episoade de Never Mind the Buzzcocks, o plimbare pana la Mecca mea proprie si personala.
A doua zi, ne trezim la o ora rezonabila, ma mai uit la BBC pana fac ochi corespunzator, dupa care mergem la Borough Market, unde mananc cel mai bun sandvis de pe planeta. O chifla moale pe care abia o simt, un munte de carne de vita mai mult cruda, doar un pic tavalita pe gratar, muraturi dulci si mustar. Se "spala" cu un suc proaspat de mere si zmeura, si se continua cu cumparaturi.
Mergand spre Oxford Street, ne oprim o jumatate de ora in Mecca tocilarilor, ModelZone, de unde ma captusesc cu un Darth Vader care imi troneaza acum pe birou si cu o masinuta adorabila (daca ar fi fost dupa mine, as fi plecat de acolo cu un parc auto intreg). Oricum, o experienta de vis. In magazin, eu si vreo douazeci de baieti care isi alegeau dintre machetele de submarine, tancuri si nave din Star Trek. Sah-weet.
Nu intru in amanunte legate de achizitiile de haine, dar pana si soarele a pus frumos peste cumparaturile mele.
Si ajungem la highlight-ul micii mele vacante. Hammersmith Apollo, Henry Rollins Spoken Word. Ma bucur ca in seara dinainte l-am vazut transpirand din primul rand, pentru ca acum avem locuri mai in spate. Ce se poate spune despre un om care intra pe scena, ia microfonul in mana si vorbeste continuu timp de 3 ore, fara artificii, fara sa se opreasca sa bea o gura de apa sau sa respire, in timp ce o sala intreaga ii asculta fiecare cuvant de parca ar fi insulina pentru diabetici? Cam atat. A vorbit despre calatoriile lui in Afganistan, Iran, Liban, Pakistan (Rollins era in Islamabad cand a fost asasinata Benazir Bhutto, si nu, nu a stat in camera de hotel), despre Bush (inevitabil), despre femei, despre muzica (The Ruts, Nick Cave, Jello Biafra, Ian MacKaye, Van Halen si Ted Nugent - funny shit) si despre fetele cu care lucreaza si sarpele care il asteapta acasa. Nu se poate povesti ce inseamna experienta asta, si nici daca iti cumperi DVD-ul si il vezi acasa nu e acelasi lucru. Trebuie sa fii acolo, sa ti se lateasca fundul pe scaun, sa se transforme omul de pe scena intr-un punct luminat din cauza ca te-ai uitat fix in acelasi punct atat de mult timp, trebuie sa simti energia pe care o transmite baiatul asta care a clar hyper si care asa cum a recunoscut si el, nu numai ca nu are stare o secunda, dar doarme doar o ora-doua pe noapte.
Inainte de culcare, nimic ca "The Extras Christmas Special" sa iti spuna "noapte buna".
Duminica, ultima zi. Ne trezim, ne plimbam, vreau iar sandvis din Borough Market, dar e inchis. Ma multumesc cu un sandvis cu mult bacon facut acasa, intre timp la televizor castiga Manchester United, deci ne bucuram, plecam iar la plimbare. Peste noapte mi-am dat seama ca nu am achizitionat un pulover la care mi-a ramas mintea, deci ma trezesc iar pe Oxford Street. Se mai lipesc cateva pungi de mine (nu exista nimic pe lume ca senzatia de posesie). Mergem in Hampstead, bem in cel mai zgomotos pub in care am fost vreodata (must do), mancam paella intr-un Tapas Bar (pentru ca la Londra poti sa mananci ce vrei, cand vrei) si mergem sa vedem Sweeney Todd in cinematograful Everyman, the way it's meant to be. Aveam rezervat un separeu, deci am intrat, ne-am descaltat, am pus picioarele sus pe canapeaua din fata, am apasat pe buton si o fata draguta ne-a adus un pahar de vin. Must do, again.
Dupa care am dormit, si cand m-am trezit, eram la birou scriind pe blog.
Inchei cu "book of the day", pentru ca o citesc: My Booky Wook, Russell Brand.
posted by silvia g at 1:35 PM
10 comments
